Feeds:
Posts
Comments

Die Worte, die unserer heutigen Erbauung zu Grunde gelegt sind, finden sich im Evangelium Lukas, im 13. Kapitel, im 8. und 9. Verse:

„Herr, lass ihn noch dies Jahr, dass ich um ihn grabe und bedünge ihn, ob er wollte Frucht bringen, wo nicht, so haue ihn darnach ab.“

curtea-de-argesEs ist der Gärtner, der den Herrn um des Baumes Leben bittet, der so viele Jahre fruchtlos steht und deshalb abgehauen werden soll. Er will noch einmal alle Kraft und allen Fleiß daransetzen, um den schönen jungen Baum zu retten, von dem man sich so viel versprochen, und der nun abgehauen werden soll und verbrannt, weil er nutzlos des Bodens Kraft aussaugt, nutzlos von Gottes Sonne und Regen erwärmt und betaut wird und aller treuen Pflege Trotz bietet. Er meint, vielleicht habe er doch noch etwas versehen, und es sei seine Schuld, wenn der arme Baum verurteilt würde.

Wie mancher junge Baum steht in frischer Pracht, und niemand weiß, warum er keine Früchte trägt. Er war gehütet und gepflegt unter allen, er war an schützender Stelle erzogen, zum Geradewachsen an einen guten, starken Pfahl gebunden, begossen und bedüngt, nach bestem Wissen und Einsehen für ein schönes, blühendes Frühjahr und einen früchtereichen Hochsommer ausgestattet – aber siehe: Der Frühling bringt keine Blüte, der Herbst hat nichts gezeitigt.

Bitter, bitter ist das Leid, vielleicht eines der schmerzlichsten Leiden ist lange, nutzlose Mühe, Mühe um geliebte Menschen, Mühe um eine gute Sache, die noch nicht gelungen. Wie lange will man sich das Misslingen nicht eingestehen, wie lange zögert man, bis man den Menschen, die Sache aufgibt, und im Herzensgrunde gibt man beide niemals auf, bis in das Alter, wo der eine Gedanke mit uns erst einschlummert: Und du hast dennoch in deiner Blindheit das Wichtigste versäumt; dein ist die Schuld, dass nichts gezeitigt wurde! und dann erwacht, immer dann und wann, noch einmal die Hoffnung, schwächer, immer schwächer, aber das Todesurteil willst du nicht sprechen. Du willst nicht das Wort sagen: Missraten oder Misslungen. Es ist der erste Axthieb, und vielleicht trifft dieser Hieb dich selber viel tödlicher als deinen Baum. –

Ach! es kann ja dennoch anders kommen! Man verpflanzt den Menschen. In neuer Umgebung wird er vielleicht überraschend tüchtig, wenn er allein steht, dort, wo seine Vergangenheit nicht wider ihn zeugen kann und ihm alle Türen und Herzen verschließt. Und deine Sache wird von einem anderen aufgefasst und glänzend zu Ende geführt.

Das geht den meisten Bahnbrechern und Pfadfindern so. Sie müssen traurig sehen, dass ihre Einsicht so groß war wie der Himmel, weltbewegend, aber zum richtigen Spatenstich fehlte der Hand die rechte Kraft.

Der den Gedanken nicht geboren hat, ist geschickter, ihn auszuführen; und der Sohn, den du aufgegeben, ist in einer anderen Welt ein angesehener Mann. Demütigungen werden uns nicht erspart, auch dem treusten Haushalter und bravsten Gärtner nicht, auch dem größten Genius nicht, der stets wieder an seine schwache Menschlichkeit erinnert wird, wenn seine Gedanken ihn der Göttlichkeit nahe gebracht.

Aber eben dann heißt es: nicht verzagen, nicht hoffnungslos werden! Nicht nachlassen! Du hast bloß deine Fehler noch nicht entdeckt, du hast noch nicht gefunden, woran dein Misslingen liegt. Dein Knabe war gut beanlagt. Du aber hast seine Natur nicht verstanden, hast ihn an einen falschen Ort gestellt und in eine falsche Richtung sein Wachstum zwingen wollen. Noch ist es nicht zu spät, ihn zu verpflanzen, ihm andere Nahrung und anderes Licht zu geben.

Du aber in deiner Bitternis über dich selbst und über ihn schlägst immer verkehrtere Wege ein, um ihm wieder zurechtzuhelfen. Und da steht Ihr beide trostlos vor dem unverstandenen Leben und verwirrt den Strang immer mehr mit eurem unverständigen Zerren. Und in der Sache, für die du umsonst gelebt zu haben wähnst, brauchst du nur deinen Standpunkt zu verändern, selbst sie von neuem zu beleuchten, und siehe, sie erblüht neu aus dem Schutt, in dem du sie für immer vergraben wähntest.

Was lebensfähig ist, kann nicht für immer vergraben sein. Es arbeitet sich durch Steine und Sand und alles Ungemach zur Sonne empor, vielleicht wenn deine Augen abgewandt oder geschlossen sind.

Christus hat keine Früchte gesehen von seiner weltbewegenden Tat. Und dennoch ging er in den Tod für dieselbe, weil er wusste, dass sie dann erst zum Leben erblühen würde. Und in der ersten Zeit schien auch sein Tod umsonst; denn die Jünger zauderten und zagten, bis die Saat lange genug in der Erde gelegen, und mit einem Male schoss sie empor und bildete hunderte von Zweigen, die die Erde beschatteten. Mit seinem Herzensblut hat er den Baum seines Glaubens begossen und in starker Zuversicht die Augen geschlossen.

Wenn wir unser Herzblut nicht hergeben wollen, dann können wir nichts Großes erreichen. Nur die völlige Missachtung und Hintansetzung der eigenen Person bringt deine Sache zur Blüte. Und die Meisten von uns sind berufen, den Baum zu pflanzen, ohne je seine Früchte zu sehen, die für andere bestimmt sind.

Darum, wenn du ein Pflanzer und Säemann bist, so folge deinem Berufe, geh‘ von Feld zu Feld, streue deinen Samen aus und harre nicht auf das Aufblühen. Dein Leben ist kurz, und du darfst es nicht mit Harren vergeuden. Rastlos pflanzen, es wird schon stille keimen. Nicht gleich abhauen, was dir kümmerlich scheint, in deiner Ungeduld. Vielleicht wird ein besserer Gärtner als du das Schöne erziehen, das dir verschlossen blieb. Höre auf des großen Gärtners Stimme in deiner Brust, der ruhig spricht: Überlass mir deinen Baum, ich selbst will ihn warten und pflegen; in meiner Hand soll er dennoch Frucht bringen! Und dann geh‘ still deiner Wege und harre auf ihn, dem kein Ding unmöglich.

seelengespraeche_cuvinte-sufletesci

* * *

„Seelengespräche“ von Carmen Sylva (1900)

Cuvintele luate pentru rugăciunea de astăzi se află în sfânta Evangelie dela Luca, cap. 13, vers 8 şi 9.

„Iar el răspunzând zice lui: Doamne! Lasă-l pre el şi întru acest an până îl voiu săpa împrejur şi voiu pune gunoiu şi de va face rod, iar de nu, îl vei tăia în anul cel viitor.“

curtea-de-argesGrădinarul roagă aci pe stăpân pentru viaţa pomului ce a stat mulţi ani fără a da rod, şi pe care stăpânul voia să-l taie. Grădinarul cere să mai sape odată pământul din jurul lui, să mai pună gunoiu peste rădăcinile lui, ca doar prin muncă şi îngrijire să scape de pieire pomul cel tânăr şi frumos, în care-şi pusese multă nădejde şi care acuma gata era de tăiat şi de aruncat în foc, pentru că fără folos era încălzit de soare, fără folos udat de ploaia ce-i trimetea Dumnezeu şi pentru că împotrivitor era la toată îngrijirea ce i se dăduse. Grădinarul totuşi speră, că el a greşit întru ceva de nu rodeşte pomul, şi că a lui este vina dacă sărmanul pom e osândit spre tăiere.

Câţi pomi tineri stau frumoşi şi plini de podoabă, despre cari nimenea nu ştie pentru ce nu dau roadă. Ei au fost păziţi şi îngrijiţi, crescuţi la loc de adăpostire, sprijiniţi cu pari tari pentru ca să crească drepţi. Ei au fost udaţi la timp, li s-a pus gunoiu după trebuinţă, au fost în sfârşit îngrijiţi cu cea mai mare cunoştinţă şi înţelegere omenească, pentru ca să le fie priincioase primăvara cea frumoasă şi plină de flori şi vara cea bogat roditoare. Dar ce să vedeţi? Primăvara n-a adus fructele aşteptate şi toamna n-a avut ce coace.

E amară, e mult amară, poate cea mai amară durere, o osteleană îndelungată fără folos, o osteneală pentru oameni iubiţi, o osteneală pentru un lucru bun, o osteneală care totuşi n-a izbutit. Trece timp îndelungat fără să mărturisim că munca şi osteneala au fost zadarnice. Trece timp îndelungat, până să părăsim lucrarea începută. Şi chiar atunci nu părăsim nici speranţa, nici lucrarea, până la adâncile noastre bătrâneţe. Mintea noastră, inima noastră sunt frământate de cugetarea că noi în neştiinţa noastră n-am îngrijit îndestul de ceea ce era mai de căpetenie, şi că din vina noastră fructe n-au fost, că din vina noastră cele cari au fost nu s-au copt, ci au căzut verzi de pe pom. Necontenit se deşteaptă apoi din când în când nădejdea, din ce în ce mai slabă, dar ea necontenit se deşteaptă în noi. Nu voim şi nu putem să rostim cuvântul care pune capăt speranţelor noastre. Nu voim să adeverim, că n-am izbutit, căci aceasta ar fi poate lovitura, care ne-ar nimeri pe noi mai întâiu şi ar fi pentru noi, mai mult decât pentru pomul nostru, o lovitură de moarte.

Şi totuşi, în noi zicem: toate se pot schimba. Punem pe om într-o lume nouă, în care el se poate face peste aşteptare vrednic, dacă ar sta singur acolo, într-o împrejurime priincioasă, în care să nu-i fie închise uşile şi inimile celor buni, şi în care lucrarea se desăvârşeşte cu izbândă.

Acela care voieşte să îndrepteze şi să deschidă o cale nouă, acela este adesea nevoit să vadă cu întristare, că pe cât priceperea lui a fost mare, pe atâta mâinilor lui le-a lipsit puterea cuviincioasă pentru a izbuti acolo unde trebuia să izbutească.

Cel ce n-a dat naştere unei gândiri mari, e mai destoinic a o duce la îndeplinire; precum şi fiul despre care am desperat, se poate face un om vrednic într-o altă parte a lumei sau printre alţi oameni. Nimeni nu e cruţat de umilire, nici cultivatorul cel mai credincios, nici grădinarul cel mai vrednic şi nici chiar geniul cel mai mare şi mai iscusit. Toţi sunt siliţi să-şi aducă aminte că sunt oameni slabi, când se ridică prea sus cu gândirile lor.

Dar tocmai atunci nu trebuie să şovăim şi să ne pierdem nădejdea; căci viitorul e ascuns dinaintea noastră şi el poate ascunde în sine comori necunoscute, pe cari vom fi chemaţi a le afla mai târziu. Să nu părăsim dar lucrarea începută. N-am descoperit încă greşeala care ne împiedică să izbutim. Băieţii noştri pot să aibă însuşiri bune; noi însă nu le înţelegem firea lor, i-am aşezat în loc nepotrivit şi-i îndreptăm strâmbându-le creşterea lor naturală. Nu e niciodată prea târziu de a-i resădi, dându-le altă hrană şi altă lumină.

Noi însă, în amărăciunea noastră şi a lor, apucăm din ce în ce pe căi tot mai greşite, fără a ajunge la o îndreptare; şi atunci ne oprim şi noi şi băieţii noştri în faţa vieţei nemângâiaţi, fiindcă n-am înteles nici unii nici alţii cerinţele vieţei. Cu cât tragem mai tare de acest capăt, cu atât încurcăm lucrurile mai mult şi le încâlcim mai tare. N-avem decât să ne schimbăm punctul de spriijin, care ne-a împiedicat de a izbuti, n-avem decât să lămurim din nou lucrarea noastră, pentru ca planta să crească şi să înflorească, izbucnind din grămada sub care credeam că e îngropată.

Nimic din ceea ce are putere de viaţă nu zace în veci îngropat, ci-şi face cale printre pietre şi prin nisip şi printre toate piedicile, pentru a ieşi la iveală, chiar şi atunci când ochii noştri s-au întors în altă parte, ori s-au închis.

Christos n-a văzut roada faptei lui, care a schimbat lumea. El a primit moartea pentru a-şi asigura roada; căci el a ştiut că din moartea lui va răsări o viaţă nouă. La început moartea lui se părea zadarnică, pentru că învăţăceii şovăiau şi se îndoiau. Sămânţa a stat oarecare timp pe pământ, şi apoi deodată a încolţit, a crescut şi a aruncat mladă deasă şi puternică, care s-a întins peste tot pământul. Mântuitorul a udat cu sângele inimei sale pomul legei lui şi s-a urcat pe cruce cu încredere deplină în viitor.

Dacă noi nu voim să jertfim sângele inimei noastre, atunci nu izbutim a săvârşi lucruri mari. Numai prin lepădarea şi uitarea deplină de sine vom face ca lucrarea noastră să dea rod. Cei mai mulţi dintre noi sunt chemaţi să sădească pomul, fără a-i vedea fructele. Acestea sunt menite pentru alţii.

Dacă eşti plugar bun, împlineşte-ţi chemarea. Mergi din loc în loc şi împarte sămânţa ta şi nu aştepta, ca ea să înflorească, căi viaţa ta e prea scurtă, şi trebuie să munceşti, căci nu ţi se iartă să o petreci în aşteptare. Sădeşte fără repaos; căci sămânţa va încolţi. Nu tăia planta, îndată ce ea te-a amărât în nerăbdarea ta. Poate că un alt grădinar mai bun decât tine va dobândi frumuseţea la care tu n-ai izbutit. Ascultă mai întâiu întru inima ta glasul marelui grădinar care grăieşte liniştit: „Incredinţează-mi mie pomul tău; sub mâna mea el va da roade!“ Urmează apoi în pace pe calea vieţii tale şi crede întru dânsul, căci lui nimic nu e cu neputinţă.

 seelengespraeche_cuvinte-sufletesci

* * *

„Cuvinte sufletesci” de Carmen Sylva (1888)

carol-01

carol-02

Din scrierile Reginei Elisabeta (Carmen Sylva) despre Regele Carol I al României:

„Tronul este o slujbă grea, trebuie să fii şi far şi port şi ancoră şi stâncă şi încă multe altele, şi pentru toate acestea tot nu ai decât o viaţă şi o putere. Dar când ai ajuns la sfârşit şi ţi se recunoaşte astfel ceea ce ai încercat să fii, atunci poţi închide ochii în linişte, atunci poţi să spui că viaţa a fost foarte frumoasă. Dacă e cu putinţă, trebuie să fii totdeauna impersonal, să nu urăşti, să ierţi totdeauna, să fii totdeauna liniştit şi credincios datoriilor tale.”

„În viaţa noastră deosebită nu trebuie să uităm niciodată că nu existăm numai pentru noi, ci pentru mii şi că impresiile noastre personale numai atunci sunt luate în seamă, când le împărtăşesc şi alţii.“

„Acum podul [de la Cernavodă] era gata; clădirea cea solidă poate să înfrunte toate puterile naturii: sloiuri de gheaţă, orcane şi chiar cutremurele, care sunt şi mai de temut. Totuşi podul este aşezat pe stâlpi atât de subţiri, încât din depărtare se par ca nişte creioane, iar partea metalică suspendată pare o reţea de păianjen. Este vopsit alb ca zăpada, pentru a opri razele soarelui. Când îl isprăviră, Regele trebui să bată nitul cel din urmă. [...] Eu aveam simţământul că acum Regele îşi desăvârşeşte opera, deoarece îşi împlinise programul. Prin podul de la Cernavodă s-a stabilit cea mai apropiată legătură între Londra şi Bombay. De acest pod, aşteptat de trei-zeci de ani, atârna totul.”

„Pe masa de lucru a Regelui niciodată o hârtie nu a rămas mai mult decât câteva ceasuri; soarele nu a apus fără ca să fie resolvită. Şi toţi au văzut că este cu putinţă să se puie în evidenţă şi să se distingă. Fireşte, au fost şi de cei ce nu s’au simţit apreciaţi, – dar atunci aprecierea a venit mai târziu. ”

„Din acest punct de vedere al abnegaţiunei, ar fi multe de învăţat de la Rege, care nu s-a gândit niciodată la el însuşi şi care, prin aceasta chiar, e încă mai mare erou decât l-a făcut izbânda de la Plevna. Pentru soţia sa şi pentru cei dimprejur e un erou prin abnegaţia-i absolută şi prin impersonalitate. Dânsul nu cunoaşte ura, pentru că nu atribuie nimic persoanei sale.”

carol-03

carol-04 Kopie

carol-05

carol-06 Kopie

* * *

Selecţia textelor & foto-colaje: Silvia I. Zimmermann.

Sursa fotografiilor: Cuvântările Regelui Carol I, ediţie îngrijită de Constantin C. Giurescu, 2 volume, Bucureşti: Fundaţia pentru Literatură şi artă Regele Carol II, 1939.

* * *

Carte-album în pregătire:

Portretul Regelui Carol I în opera Reginei Elisabeta (Carmen Sylva)
Curtea Veche Publishing, 2014.
Autoare: Silvia Irina Zimmermann
Fotografii: Arhiva Princiară de Wied (Neuwied) & din colecţia autoarei

centenar-carol2014

* * *

Ediţia germană în pregătire:

Unterschiedliche Wege, dasselbe Ideal: Das Königsbild im Werk Carmen Sylvas und in Fotografien des Fürstlich Wiedischen Archivs
Autorin: Silvia Irina Zimmermann. ibidem-Verlag, Stuttgart, 2014.
Schriftenreihe der Forschungsstelle Carmen Sylva – Fürstlich Wiedisches Archiv

cs-koenigsbild

reue-thau_enescu

Reue

Geh‘ nicht dahin, wo die Reue wohnt,
Durch diese Höllenpforte.
Wo eis’ge Nacht und Verderben thront,
Tritt man mit leichtem Worte.

Geh‘ nicht dahin, wo die Reue haust,
Da wird dein Herz zertreten.
In Folterqualen und schmerzumbraust,
Da kannst du nicht mehr beten.

Geh‘ nicht dahin, wo die Reue harrt,
In Angst dich auszuwinden,
Wo dir der Schrecken ins Antlitz starrt,
Wo Henkershände dich binden.

Geh‘ nicht dahin, wo die Reue steht,
Sie streckt dich unter die Füße,
Bis dir das Sehen, der Athem vergeht,
Dann zischt sie dir zu: Nun büße!

Geh‘ nicht dahin, wo die Reue lockt
Mit sinnbethörendem Winken;
Sie würgt dir hinab, was du eingebrockt,
Läßt dich in Gluthen ertrinken.

Carmen Sylva: Thau (1900), vertont von George Enescu.

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 141 other followers