Domnul Pulcinel

Seid allzeit fröhlich! (1. Tessalonicher 5, 16) »

Domnul Pulcinel

21. December 2010 by sylvaregina

O poveste de Carmen Sylva cu ilustraţii de Jean-Jules-Antoine Lecomte du Nouÿ (1892)

A fost odată ca niciodată; dacă n-ar fi, nu s-ar povesti.

Pe când se potcovea puricele cu 99 oca de fier, de da cu spinarea de cer şi tot rămânea călcâiul gol, pe atunci s-a născut Pulcinel.

Când Pulcinel se pregătea să vină în lume, se auzi o straşnică trăsnitură în pădurea din deal, unde meşterul îl croia dintr-un brad, cu unelte care veneau singure, singurele, de se puneau în mână. Lucrul mergea repede, frumos şi bine, însă meşterului, nu ştiu pentru ce, îi trecu prin minte că un grozav Pulcinel are să iasă din mâinile sale. Când însă noul născut se văzu isprăvit, el nu fu de fel mulţumit cu făptura sa, şi, stâmbându-se urât de tot, zise:

- Dar sunt al dracului de lat!

- Prostule ! îi zise meşterul, n-ai tu oare două laturi, două feţe şi două perechi de ochi, ca să priveşti în lume ! Nu ţi-e destul atâta ? Ce mai vrei ?

- Dar n-am inimă de loc şi nici măcar loc pentru o inimă!

- Dobitoc ce eşti! In locul unei inimi nefolositoare şi de prisos, ţi-am pus ceva mai bun, o sforicică care să te cârmuiască! Aşa e lucru mai simplu şi mai sigur.

- Aşa este! M-aş mulţumi şi cu sforicica, dacă n-ar treage-o alţii.

- Dar nu ştii tu, băiete, că şi inima este numai o sforicică, pe care o trag alţii?

Iar Pulcinel, deschizând ochii mari, răspunse plin de mirare:

- Şi eu care credeam că oamenii pot face tot ce voiesc!

- Dar n-ai tu şi o mască, puiule ?

- Ce să fac cu ea ?

- Ce să faci !… Să-ţi ascunzi gândurile!

II.

Astfel făcut, Pulcinel avea aerul unui înţelept, când sta atârnat de perete în toată frumuseţea lui, prinvind lumea ce-l înconjura: – mieii cei minunaţi de lemn şi de bumbac, – copacii cei verzi şi mândri, – corabia lui Noe, în care veveriţa era tot atât de mare ca şi un câine, iar porcul cât cămila, – satele şi oraşele cele mari, ale căror case erau zugrăvite cu fel de fel de culori şi aveau ferestrele închise, de nu se deschideau niciodată, pentru ca nu cumva aerul dinăutru să se strice şi pentru ca să nu pătrundă pulberea înăuntru, – morile ce se întorceau cu cheia şi care făceau tic! tac! şi din care morarul îşi scotea capul clătinându-l, – statulele pline de vaci pătate cu negru şi cu coarne adevărate.

Pulcinel ar fi fost mulţumit să se uite cu amândouă feţele, ca să se bucure îndoit de toate aceste frumuseţi, mai cu seamă de o gingaşă păstoriţă de lemn, cu rochiţa rotundă, cu pălăria rotundă, cu capul round, cu ochii rotunjiţi; dar era atârnat de perete şi nu se putea mişca.

Intr-o zi veni un domn cu o fetiţă, care, îndată ce văzu pe Pulcinel, numaidecât voi să-l aibă.

Meşterul îl luă de pe perete, iar fetiţa începu îndată să tragă de sfori cu putere grozavă, aşa că bietul Pulcinel nu mai vedea şi nu mai auzea nimic, căci făcea săriturile cele mai nebunatice şi mişcările cele mai nepomenite, dar cu faţa de tot serioasă, ca şi când ar fi fost vorba despre vreo afacere de stat.

Copiliţa nu-l mai lăsa din mâini, şi aşa Pulcinel părăsi raiul copilăriei sale şi plecă în lumea mare. De altmintrelea, el era mândru de această schimbare.

III.

Acasă la fetiţă, Pulcinel întâlni o numeroasă societate, care-l cam puse pe gânduri.

Erau doamne frumoase cu rochii de mătase şi păr lung, căişori care mergeau singuri, maimuţe care câtau, dănţuitoare cu tamburinele lor şi altele. El se simţea de tot străin în mijlocul acestor mândre fiinţe, care îl priveau cu dispreţ.

Dar fetiţei îi era Pulcinel mult mai drag decât toate doamnele, oricât erau ele de frumoase, şi nici nu se mai uita la dânsele. Ea nu se mai juca decât cu scumpul Pulcinel, îi povestea basme lungi, făcându-i toate mişcările, şi când ele erau bine executate, ea izbucnea de râs, scuturandu-si pletele; iar ochii ei străluceau de plăcere. Pulcinel făcea tot ce-i sta prin putinţă ca să-şi mulţumească stăpâna; sforicelele lui tremurau de dragoste şi de iubire, ca şi cum ar fi fost o adevărată inimă.

Intr-o noapte se petrecu ceva neobişnuit, care nici nu i-a trecut prin gând vreodată. El văzu o faţă rotundă şi luminoasă uitându-se înăuntru pe fereastră.

In lumea lui de altă dată, la sfinţitul soarelui, se închideau totdeauna obloanele de fier cu zgomot îngrozitor. Nici nu-şi putea închipui că putea să existe şi luna în lume. Ii tremură tot trupul când faţa lunii se uită la el cu un surâs prietenesc. I se părea chiar că se apropia de dânsul, deoarece aluneca de-a lungul ferestrei, ca şi cum ar fi vrut să intre înăuntru. Ah ! cât era de frumoasă, de rotundă şi de luminoasă ! Dar de odată ! Sfinte Dumnezeule ! i se păru că luna îşi bate joc de dânsul şi-şi întoarce faţa de la el. Pulcinel zgudui atât de tare de sfoara de care era agăţat, pentru ca să se ia după lună, încât căzu jos în genunchi ; dar în deşert ! frumoasa arătare, după ce râse şi mai mult, se făcu nevăzută.

IV.

Abia uitase această groaznică întâmplare, când iată că se ivi alta şi mai grea. Găsit jos pe scânduri, el fu atârnat de braţul unui candelabru. Când soarele pătrunse în casă, Pulcinel zări pe perete ceva ce nu mai văzuse încă: umbra sa! Mai întâi îşi închipui că este cineva care vrea să-l supere; dar văzând că acel cineva nu se mişcă deloc, Pulcinel începu să-l ameninţe cu mâna; necunoscutul făcu şi el tot aşa. Sări în sus ca să se arunce asupra lui; întocmai aşa făcu şi celălalt. Şi celălalt îi semăna atât de mult la faţă, dar era aşa de fără trup, aşa de neînţeles! Atunci Pulcinel se simţi cuprins de o mare spaimă.

Păţi şi el ca mulţi oameni: i-a fost frică de tainicul necunoscut. Din această pricină, el simţi slăbiciune prin toate sforicelele, toate vopselile i se îngălbeniră, şi căzu într-un adânc leşin, din care numai mica copiliţă l-a putut scoate, după ce l-a mângâiat timp îndelungat.

Il sărutase de altfel atât de mult, încât vopselile lui cele frumoase suferiseră grozav. Dar nu-i mai păsa lui de nimic, de când faţa cea strălucitoare se întorsese râzând de la el.

O nouă spaimă cuprinse pe Pulcinel după câteva zile. Spaima a fost aşa de îngrozitoare, încât toate sforicelele lui, de altfel îndestul de şubrede, slăbiră într-atât încât nu mai putură pune de loc în mişcare picioarele şi braţele lui.

Iată cum s-a întămplat lucrul: Fetiţa dobândise un frate. Ii trebuia deci şi ei un copilaş înfăşat, ca să facă şi ea ca mama sa.

Şi într-adevăr se găsi un copil de lemn, pus într-un leagăn minunat, zugrăvit cu roşu şi cu albastru.

- Pulcinel! strigă fetiţa; vezi tu, Pulcinel, avem şi noi amândoi un copil!

Dar după durerea cea mare şi după întristarea cea amară şi după spaima grozavă prin care trecuse, bietul Pulcinel se simţea atât de slab încât nici bucuria nu o mai putea suferi. El puse mâna pe copilul din leagăn şi jură să-l ocrotească.

Când însă fetiţa se încercă să-l facă să sară de bucurie, sfoara se rupse în mâini; iar bietul Pulcinel rămase încremenit şi fără simţiri, ca o piatră, ca şi când ar fi fost mort.

Cum mai plânse biata fetiţă, cu lacrimi fierbinţi! câtă amară întristare! – „Dar dragă Pulcinel! vroiam să-ţi fac o bucurie!“

Ei! ca să guste cineva bucuria, mai trebuie şi putere, şi puterea nu mai era.

Curând însă părinţii împăcară şi mângâiară pe fetiţă, încredinţând-o că omul, în casa căruia se născuse Pulcinel, era un mare doctor, care îndată îl va vindeca.

VI.

Ca om păţit, care a văzut lumea, Pulcinel se întoarse în patria copilăriei lui. Dar acolo nimeni nu l-a mai cunoscut, nici chiar meşterul care-l făcuse.

Era aşa de schimbat! El privea de sus cu amândouă feţele lui cu mândrie la oile, la păstoriţele, la satele, între care îşi petrecuse întâia vreme a vieţii!

Nimic nu-i mai era pe plac, după ce văzuse doamnele cele frumoase, caii cei adevăraţi şi oile care strigau bee! bee! când le dădeai capul în jos. Toate i se păreau aici sărăcie, după cele ce văzuse în lumea cea mare din care se întorsese!

În această stare sufletească el a fost dres, spălat, vopsit din nou şi întărit cu alte sforicele, pentru că fetiţa nu voia un alt Pulcinel nou şi venea în fiecare zi să afle cum îi mai merge cu sănătatea.

În sfârşit Pulcinel se întărise şi era în stare tot aşa de bună şi de minunată ca înainte. El gândea cu bucurie cum are să întoarcă spatele vechii sale patrii, când o ultimă lovitură, şi mai amară decât toate celelalte, îl izbi fără de veste.

O nemărginită umilinţă! Cum era el agăţat de perete, văzu deodată o păpuşă cu foarte multe încheieturi, care putea să se mişte mult mai bine decât el, putea să şadă şi să strângă în braţe, să mănânce singură şi să umble.

In acel minut el simţi că i se rupe ceva într-însul, dar nu ştia ce; simţea însă bine că era rănit de moarte.

Meşterul nici nu băgă de seamă această nenorocire şi-l trimise din casa sa ca însănătoşit.

VII.

– Hei!… Hei!… Pulcinel, băiete, ia să fim acum veseli! striga fetiţa în bucuria ei. Scumpe Pulcinel! ia sări cu mine! joacă cu mine! iată-ne iar împreună!

Juca fetiţa cu dânsul prin casă şi trăgea cam tare de sfoară, pentru că i se părea că el nu răspunde îndeajuns la bucuria ei. I se păru chiar că Pulcinel este prea serios. După o nouă smâncitură, sfoara se rupse, iar braţul drept căzu şi rămase fără mişcare.

În faţa acestei nenorociri, fetiţa se opri scurt, se încruntă de necaz, îşi azvârli prietenul din dosul uşii, pentru că-şi închipuia că nu o mai iubeşte.

Şi el sărmanul îşi dăduse atâta osteneală ca să-şi ascundă întristarea, sărind de bucurie cât putea, ca şi mai înainte, numai şi numai ca mica lui prietnenă să nu fie întristată de amarul lui!

Nemaiavând nimic de aşteptat, el sta întins jos, părăsit, rănit, cu sforicelele rupte, dat cu mânie la o parte de mica sa stăpână. El nu mai voia să trăiască, căci văzuse că lumii nu-i era de nici un folos, că este un netrebnic şi că se găseau păpuşi frumoase cu încheieturi cu mult mai bune decât dânsul. Plin de amărăciune, el adormi.

VIII.

Pe când dormea, el avu un vis foarte frumos. Se văzu iarăşi în raiul copilăriei sale, cu oitele, cu copacii, cu corabia lui Noe şi cu moara. Uitase luna, doamnele îmbrăcate cu mătase, mieluşeii care strigau bee! umbra cea înspăimântătoare şi păpuşa cea cu încheieturi multe! uitase până şi durerea ce-i pricinuise fetiţa – toate erau uitate! Îi veni iarăşi în minte visul fericit al copilăriei lui, şi acest vis i se părea cu mult mai adevărat decât realitatea şi mai frumos decât întreaga lui viaţă amărâtă.

Credea că este un Pulcinel prea fericit şi nici nu simţi că copiliţa, coborând scara şi sărind cu o nouă păpuşă cu închieturi în braţe, îl călcă fără de voie şi fără să-l fi văzut. De această amărăciune a fost ferit pentru că fusese întotdeauna un Pulcinel foarte cuminte, făcându-şi cu plăcere îndatoririle.

IX.

Dar fetiţa se întoarse numaidecât şi găsi pe bietul Pulcinel strivit. Neştiind că chiar ea singură îl adusese în această stare, ea învinovăţi pe toţi şi pe toate plângând şi începu să-l iubească iarăşi ca mai înainte. Voia cu orice preţ să-l tămăduiască; şi-l puse deci în cel mai moale pat al uneia din frumoasele doamne de mătase, zicând că aici trebuia să se vindece; căci nimeni în lume nu-i făcuse atâta bucurie ca scumpul ei Pulcinel.

Ah! dar el sărmanul zăcea strivit: nimic nu-i mai putea da înapoi viaţa, nici lacrimile, nici dorul, nici laudele. Căci lauda nu-l mai putea înveseli, deoarece, mort fiind, nu o mai putea auzi. Acum pentru întâia oară nu mai putea să mângâie pe buna sa stăpână, după cum făcea odinioară. Nici un cuvânt nu-i mai putea spune. Oh! Era mare jale!

Atunci Pulcinel se simţi deodată foarte bine.

În timpul nopţii, pe când toată lumea dormea, luna intră în casă; ea privea cam la o parte, puţin cam tristă; iar glasuri dulci începuseră să se audă, ca şi când toate muzicile din micul său rai din tinereţe se înţeleseseră împreună să cânte în acelaşi timp cântece duioase; iar copacii cei mici şopteau între dânşii încetişor, roata morii se mişca, mieluşeii de lemn, altă dată negbăgaţi în seamă, ziceu: bee! şi păstoritele dănţuiau şi cele mai frumoase păpuşi cu încheieturi îl îmbrăţişau.

Iar din cerul păpuşilor de lemn, cel mai venerabil dintre Puncineli, ce s-a văzut vreodată, îi întinse mâinile sale si-l atrase către dânsul.

O lumină strălucitoare îl învălui din toate părţile şi, cu totul schimbat la faţă, Pulcinel îşi lăsă pe pământ masca şi sforicelele, zburând înaripat acolo unde nu mai e nici necaz, nici spaimă, nici frică, nici ingratitudine, nici ruşine, şi unde totuşi e loc mic chiar pentru cel mai umil Pulcinel, adeseori loc mai presus decât pentru doamnele îmbrăcate în mătase, ce nu au fost decât frumoase, dar care nu şi-au dat osteneală să înveselească pe copii, cum a făcut Pulcinel cel nebăgat în seamă.